De ce mor delfinii?

De ce mor animalele? De ce moare omul? De ce moare DELFINUL. (?)
Cam câte zeci de mii de ani ne-ar mai trebui până să ajungem nobili, curați, nevinovați, intelegenți precum ei, delfinii?
Cam câți ani i-ar trebui omului să se învețe să trăiască în pace și liniștit? Mai este posibil așa ceva? Prea multe întrebări. NU cred că știe cineva răspunsul nici măcar la una dintre ele.
Las imaginile să vorbească și pe cine vrea să comenteze.

Pentru mai multe detalii, accesează http://bejeus-bloguri.blogspot.com/2010/04/masacrul-delfinilor-calderon-din.html

PACAT! MARE PĂCAT! Așadar :(

Sus pe varfu' Gainii

Parcă prea bun să nu fie pus pe blog.

Deși mai este aproape o lună și jumătate până la Târgul de fete de pe Muntele Găina (în sâmbăta cea mai apropiată zilei de 20 iulie), nu pot să nu scriu despre acest eveniment cu tradiție al moților.
Este momentul în care tulnicăresele din Avram Iancu dau chemarea prin răsunetul tulnicelor, meșterii lemnari (de butoaie și alte obiecte din lemn) vin în vârful muntelui, la târg pentru a face negoț; este ziua în care fiii de moț își aleg viitoarea nevastă din rândurile fetelor venite în vârf de munte pentru a fi văzute și alese de feciori. Este ziua când moții ies din liniștea și sobrietatea lor epocală, din normal, pentru a arăta lumii că urmașii lui Iancu țin la țară și la neam și nu îi lasă tradițiile să piară.
Supraviețuitori ai unor foarte aspre condiții de viață, moții sunt renumiți, în afară de cei mai mari eroi, Iancu, Horia, Cloșca și Crișan, sunt renumiți și pentru instrumentele muzicale făcute din lemn de brad, tulnice, dar și pentru metodele ingenioase de prelucrare a lemnului.
Aceștia sunt singurii locuitori ai României care trăiesc permanent în sate împrăștiate, la peste 1.400 de metri altitudine (acele cătune), dar mai ales sunt singurii locuitori ai meleagurilor românești mai blonzi decât restul conaționalilor. Culoarea blondă a părului și ochii albaștri sunt puse de specialiști pe seama a diferite ipoteze: sunt urmași ai celților, descendenți ai slavilor sau ai triburilor germanice.






De-a lungul veacurilor, pădurea le-a dat lemnul, vitele laptele, iar oile lâna necesară unui trai modest, dar exemplar. Uniți în port și în simțiri, s-au lăsat cel mai puțin împinși la o parte din calea cotropitorilor și au rămas în continuare solidari pentru țară și credință.
Moții sunt acei oameni înalți ca brazii, cu privirea senină ca cerul albastru, părul galben ca soarele, cu o mână de urs și neclintiți asemeni munților care i-au protejat toată istoria.
Fiică de moț sunt si eu și mă mândresc cu asta.

Fotografiile de azi, 14 aprilie

Ariana

Ce poți să îi spui unui copil de doi ani? Că a fost o greșeală? Cum îi explici că nu are tată sau mamă? Cum îi explici că nu poate să aibă toată jucăriile pe care le vede într-o vitrină sau la alți copii? Ai avut vreodată pe langă tine un copil aflat la vârsta întrebărilor despre tot și toate ce le vede în jurul lui?

Ariana are doi ani și se află în centrul de servicii sociale „Acoperământul Maicii Domnului”. Alături de ea, vin împreună cu mamele în fiecare zi încă nouă copilași mai mici de doi ani. Spre rușinea noastră au venit americanii ca să înființeze un astfel de centru la noi în municipiu și tot ei sunt cei care cer sprijinul OAMENILOR pentru a le da o șansă micuților.

Și mai sunt încă în lumea asta destule suflețele nevinovate ce plătesc pentru greșelile părinților... decât să judeci, mai bine ajută! Oricum nu folosește la nimic judecarea, nici ție, nici ei. Evită să faci astfel de „greșeli” și ajută pe alții să le evite.

Culorile Clujului

Iată că nu mă pot abține să nu comentez felul în care s-a colorat Clujul în ultimii ani. De la cel mai aprins roz, la cel mai bestial mov sau portocaliu. Clădiri-monument, galbenul(teoretic) al taxiurilor și troleibusele- verde, mov, albastru si mai nu știu în ce culoare.

Nu m-am născut arhitect și nici artist, însă cred că pot și eu pricepe că ceva nu e tocmai bine la o clădire-monument proaspăt restaurată și vopsită cu... galben... sau portocaliu aprins...sau roșu.E de înțeles că trendul o impune, însă ce te faci când ai în față istoria?! O vopsești ca pe cioară?
Aș vrea să îi întreb pe amatori dacă știu că trend-ul este unul efemer, cu o viață mai scurtă(ideal)decât cea a clădirilor? Ce te faci,atunci, cu aceste renovări peste 10 ani când vor veni la moda culorile alb-negru, spre exemplu? Alți bani pentru schimbarea culorilor? Nu mă aștept să îmi răspundă nimeni la întrebări, pentru că așa e obiceiul prin România, să se acționeze fără prea multe întrebări, iar pentru r[spunsuri nu este timp. Cine vorbește prea mult, poate sfârși ca broasca din bancul cu cioara(și iar mă leg de cioară)- prea mulți oac i-au adus fragedul sfârșit. Trist, dar nu cred că mă poate contrazice cineva în proporție de 100%.
Nu dau exemplu de astfel de clădire pentru că e mai interesant să descoperiți voi singuri aceste monumente. Sunt ușor de observat.

Trec la troleibuse. Eu circul mult cu astfel de „viermi” ai municipiului, dar de la o vreme mi se pare că au o culoare cam ciudată, de parcă ar fi mâncat sau băut ceva stricat. Să fie de la moluștele ce se înghesuie în ei cu o forță teribilă, mai ales dimineața?! Să fim serioși, puțină culoare face viața mai frumoasă și mai ...colorată, da, însă de aici și până la exces e cam mult. Ne place să ne comparăm cu Occidentul și să importăm de la ei aproape orice. Dacă e să facem așa, măcar să o facem cu gust. Exemplu concret: autobusele duble, care circulă de obicei pe linia 30 sau 24B sunt aduse din Franța(nu îmi dau seama câtă lume știe asta), dar eu una nu le-am văzut rozosine ca ale noastre, cele de pe vremea Răposatului(n.b: Ceaușescu), deci ca o cioară vopsită avem și aici.

Nu am banii necesari să schimb culorile Clujului, însă am mintea de o astfel de constatare a coloritului și trebuia să consemnez undeva lucrul acesta. Așadar.
ps: ar fi trebuit să blurez puțin numele de pe reclamă, nu am nimic cu compania respectivă(nah, că m-am exprimat și cacofonic :p)

CÂINELE

"Atunci când omul, blestemat de Dumnezeu, a ieșit pe poarta Raiului, o singură vietate l-a însoțit în singurătatea pământului, câinele, lipindu-se cu înduioșare și supunere de el. Și legați au rămas amândoi pe vecie.”

Cam asa spunea Nichifor Crainic in Memoriile sale, in timp ce pribegea în Țara Moților, ascunzându-se de armatele sovietice ale celui de-al doilea Razboi Mondial. Nu fac aici o pledoarie pro „canine” si anti „homo sapiens”, insa nici pro in amandoua cazurile nu sunt, dar nici anti. Explicața e simplă și sunt convinsă că 90% sunteți de acord cu mine. Dacă vă gândiți un pic, vă dați seama de ce a spus Crainic ceea ce a spus și de ce sunt și eu de acord cu el.
Nu voi da explicația. Așadar.